Mediere Online Romania – MEDIEREA, alternativa la justitie.

Articole

 Breaking News

Calitatea procesuala a societatii de asigurare in procesul penal – RIL promovat

Calitatea procesuala a societatii de asigurare in procesul penal – RIL promovat
noiembrie 14
18:27 2015

Ministerul Public a adresat pe 11 noiembrie, Înaltei Curți de Casație și Justiție, un nou recurs în interesul legii vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art.86 din Codul de procedură penală; limitele răspunderii în procesul penal.

Potrivit documentului, examenul jurisprudenţei existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia…   …Citeste mai departe despre Recurs în interesul legii promovat. Stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în procesul penal

sursa: infolegal.ro

Nr. 9366/1792/III-5/2015

 

C ă t r e

 

        PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

                        În  temeiul  art.471 din  Codul  de  procedură  penală,  vă  sesizăm  cu

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

 

 

vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art.86 din Codul de procedură penală ; limitele răspunderii în procesul penal.

            Examenul jurisprudenţei existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.

  1. Într-o orientare, instanţele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispoziţiile art.86 din Codul de procedură penală. S-a reţinut că  intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noţiuni şi acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii, cum sunt societăţile de asigurare care, conform art.49 alin.1 din Legea nr.136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (Anexa I nr. 1 – 37).

                        Prin urmare, întrucât prin noua reglementare a fost extinsă sfera răspunderii civile şi sub aspect contractual, s-a apreciat că decizia nr.1/2005 pronunţată în interesul legii nu îşi mai produce efectele.

                        În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudenţiale cu privire la limitele răspunderii societăţii de asigurare :

  1. a) în sensul obligării societăţii de asigurare singură, în limitele obligaţiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat(Anexa I nr.1 – 16).

                        În motivarea acestei opinii s-a avut în vedere actuala reglementare a dispoziţiilor art.54 alin.1 şi art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995, prin care se stabileşte că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului, în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

  1. b) societatea de asigurare a fost obligată în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile (Anexa I nr.17 – 37).

                        Astfel, s-a argumentat că natura juridică a răspunderii asigurătorului – parte responsabilă civilmente – este aceea de a garanta victima în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului, obligaţia „în solidar” face ca atât asiguratul, cât şi asigurătorul să aibă aceeaşi îndatorire de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, însă fiecare dintre aceştia răspunzând diferit, respectiv autor al faptei săvârşite şi garant al acestuia pentru activitatea desfăşurată.

                        Pe de altă parte, această concluzie reiese şi din interpretarea considerentelor deciziei în interesul legii nr.1 din 28 martie 2005, referitoare la existenţa răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului.

  1. Într-o altă abordare, instanţele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite prin decizia nr.1/2005 (Anexa II nr.38 – 76).

                        Adepţii acestei orientări au susţinut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale.

                        Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, atât faţă de inculpat, cât şi faţă de asigurător, este de natură a asigura soluţionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârşirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, aşa cum s-a stabilit prin decizia nr.I/2005 pronunţată în recurs în interesul legii.

                        În cadrul acestei orientări, au fost identificate hotărâri în sensul :

                      a). obligării  la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct şi în limita obligaţiei sale contractuale (Anexa II nr.38 – 50)

                    Susţinătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispoziţiile Legii nr.136/1995 reglementează preluarea  integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului  rutier până la concurenţa sumei maxime pentru care acesta răspunde.

                        b). obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului alături de/împreună cu asigurătorul(Anexa II nr.51 – 71)

                 Instanţele au precizat că dispoziţiile Legii nr.136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţia derivată din contractul de asigurare.

                        c). obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul(Anexa II nr.72 – 76).

                           Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect.

            Apreciez că soluţia legală în această materie este ilustrată de prima orientare jurisprudențială menţionată la pct.I, lit.a.

 

*

*                         *

                        În legislaţia anterioară, calitatea societăţii de asigurare în procesul penal, precum şi angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, au fost stabilite prin decizia[1] nr.1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, potrivit căreia, societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal în calitate de asigurător, deoarece raportul juridic dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art.57 alin.1 din Legea nr.136/1995[2] (în vigoare la acea dată), despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă.

                    Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părţile procesului penal au fost stabilite prin dispoziţiile art.32 alin.2 din Codul de procedură penală, acestea fiind : inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

                        Potrivit art.86 din acelaşi cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.

                        Prin noua definiţie a părţii responsabile civilmente, intenţia legiuitorului[3] a fost aceea „de a rezolva deplin şi complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub cel al reparării pagubelor  cauzate, prin infracţiune, în limitele impuse de desfăşurarea într-un termen rezonabil a procesului penal”, fiind „extinsă sfera persoanelor care fac parte din noţiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligaţia convenţională de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune”.

                        Alegând să arate expres că obligaţia de reparare a pagubei, care incumbă părţii responsabile civilmente, poate avea atât natură legală cât şi convenţională, se poate concluziona că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat şi persoana păgubită.

                        Conform art.87 alin.2 din Codul de procedură penală drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.

                        Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art.19 alin.1 din Codul de procedură penală, care poartă denumirea marginală „Obiectul şi exercitarea acţiunii civile”, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile (inculpatul şi, după caz, partea responsabilă civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii civile.

                        Aceste prevederi arată temeiul de fapt al acţiunii civile exercitate în procesul penal şi anume împrejurarea că tragerea la răspundere civilă vizează un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispoziţiilor legii civile (art.19 alin.5), iar potrivit art.25 alin.1 din Codul de procedură penală, instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

                        Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni (penală şi civilă) implică o cauză unică, constând în săvârşirea aceleiaşi fapte; din punct de vedere penal, fapta constituie infracţiune, iar din punct de vedere civil, aceeaşi faptă constituie un delict civil cauzator de prejudicii.

                        În analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii vor fi avute în vedere condiţiile legii civile substanţiale, iar nu cele ale legii penale materiale.

                        Spre deosebire de prevederile anterioare de la art.998 – 1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele răspunderii delictuale, actualul Cod civil  reglementează distinct repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, căreia i-a fost rezervată Secţiunea a 6-a din Capitolul IV „Răspunderea civilă”, intitulată „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”.

            În doctrină[4] se precizează că în domeniul dreptului civil, reparaţia nu reprezintă neapărat „o sancţiune” îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situaţia anterioară comiterii faptei dăunătoare.

             În procesul penal, poziţia societăţii de asigurare se întemeiază pe relaţia contractuală dintre aceasta şi persoana vinovată de producerea accidentului, persoană în a cărei proprietate se află vehiculul asigurat, raport ce dă naştere, în condiţiile producerii riscului asigurat, unor drepturi în beneficiul unor terţe persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat.

                        Împrejurarea că răspunderea părţii responsabile civilmente poate fi de natură convenţională implică faptul ca între inculpat şi partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracţiuni comise de inculpat.

                        Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea şi existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanşează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei.

                        Astfel, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-şi asuma conduita asiguratului. Aşadar, temeiul răspunderii asigurătorului este convenţional, iar cel al răspunderii asiguratului este delictual.

                        Ca atare, terţul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în faţa instanţei penale, şi nu pe calea unei acţiuni civile separate, ulterioară procesului penal, în faţa instanţei civile.

                        Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor prevăzute de art.19, art.20, art.25 alin.1 şi art.397 alin.1 din Codul de procedură penală, rezultă intenţia legiuitorului ca instanţa penală să soluţioneze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acţiuni, penală şi civilă.

                        A obliga persoana vătămată să invoce răspunderea contractuală numai în faţa instanţei civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă în mod expres calitate procesuală societăţii de asigurare în cadrul procesului penal şi nu se regăseşte printre ipotezele de răspundere delictuală prevăzute de art.1372 – 1374 din Codul civil, presupune o încălcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art.20 alin.1 şi art.84 alin.1 din Codul de procedură penală.

                        Această limitare constituie o inechitate şi faţă de inculpat, care, prin excluderea posibilităţii de opţiune a persoanei vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracţiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare.

                        În sprijinul argumentaţiei sunt relevante şi dispoziţiile art.1 alin.2 din Norma[5] nr.23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea  obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrate în vigoare din 19 ianuarie 2015, care prevăd următoarele : „contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului”.

                        De asemenea, potrivit art.26 alin.1 din cuprinsul aceluiaşi act normativ, „asigurătorul de răspundere civilă auto are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă”. Totodată, în fraza a doua a articolului se precizează situaţiile în care se acordă despăgubiri, sub condiţia să nu se depăşească limitele de despăgubire prevăzute de contractul de asigurare R.C.A.

            Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui în care s-a stabilit vinovăţia persoanei responsabile şi cuantumul prejudiciului, răspunderea civilă delictuală a asiguratului putând fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanţă excede faţă de limita maximă a despăgubirilor de asigurare. În această din urmă situaţie, răspunderea contractuală va coexista cu răspunderea civilă delictuală.

                        Prevederile sus menţionate se coroborează cu dispoziţiile art.49 alin.1 şi art.50 din Legea nr.136/1995, în conformitate cu care asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru  care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite.

                       În concluzie, dispoziţiile legale invocate reglementează ipoteza unei subrogări legale obligatorii a asigurătorului în locul inculpatului, în cazul acţiunilor civile promovate în procesul penal de persoanele care solicită repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului.

                        De altfel, în sensul recunoaşterii calităţii de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal s-a pronunţat şi doctrina[6].

*

                          Spre deosebire de legislaţia anterioară care consacra, ca regulă generală, răspunderea solidară a părţii responsabile civilmente cu inculpatul pentru întreaga pagubă, modificarea art.86 din Codul de procedură penală relevă faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde şi singură pe latura civilă a  procesului  penal.

                    Dispoziţiile civile care prevăd răspunderea solidară, art.1382 din Codul civil, potrivit cărora „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat” se referă în opinia doctrinei[7] la situaţia în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către autori, complici, tăinuitori prin care victima a fost prejudiciată.

                        Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urmă fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare şi-a asumat conduita acestuia, obligându-se la plata despăgubirilor.

                        Asigurătorul, atunci când acoperă prejudiciul suferit de terţul victimă a accidentului, nu face o plată pentru inculpat şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de asigurare.

                        De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa[8] sa constantă, a susţinut că „asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său”.

                        Totodată, dispoziţiile exprese din legislaţia asigurărilor[9] nu caracterizează răspunderea asigurătorului de răspundere civilă şi a asiguratului ca fiind solidară.

                     Prin urmare, modificarea legislativă relevată de art.86 din Codul de procedură penală  rezolvă situaţia juridică creată prin încheierea contractului de asigurare obligatorie de către inculpat, consacrând expres răspunderea civilă contractuală a părţii responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispoziţii, poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârşirea faptei.

                    Conţinutul nou al dispoziţiei legale invocate este menit să rezolve diferendele jurisprudenţiale existente în această materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv după pronunţarea deciziei în interesul legii nr.1/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

                        În concluzie, persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului, în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

                        Având în vedere cele expuse, vă solicităm să constataţi că problema de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, conform art.474 din Codul de procedură penală.

 

 

                                  PROCUROR  GENERAL,

                                                           Tiberiu Mihail-NIŢU

[1] Publicată în Monitorul Oficial nr.503 din 14 iunie 2005

[2] Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost publicată Monitorul Oficial nr.303 din 30 decembrie 1995. Ulterior publicării în Monitorul Oficial, legea a suferit numeroase modificări (ultimul act normativ modificator fiind Legea nr.213/2015 prind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial nr.550 din 27 iulie 2015.

[3] Expunerea de motive a Noului Cod de procedură penală, www.just.ro

[4] Fl.A. Baiaş, E.Chelaru ş.a. – „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, Ed.C.H.Beck, pag.1456

[5] Publicată în Monitorul Oficial nr.826 din 12 noiembrie 2014

[6] I.Kuglay, M.Udroiu în Codul de procedură penală. Comentarii pe articole, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pag.131, 256;

  1. Udoriu, Procedură penală. Partea Generală. Noul Cod de procedură penală, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2014,

   pag.84 ;

  I.Ciolcă în Noul Cod de procedură penală. Note. Corelaţii. Explicaţii – coordonator Petre Buneci, Ed.C.H.Beck, 2014, pag.101

 C.Ghigheci,N.Volonciu ş.a.în Noul Cod de procedură penală comentat, Ediţia a 2-a, revizuită şi adăugată,Ed.Hamangiu,2015, pag.104

[7] S. Boilă, Fl.A.Baias, E.Chelaru ş.a. (coordonatori) – Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed.C.H.Beck, pag.1458

[8] Deciziile nr.317 din 18 iunie 2013 (publicată în Monitorul Oficial nr.429 din 15 iulie 2013) şi nr.77 din 11 februarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial nr.268 din 11 aprilie 2014).

[9]   Art.54 alin.1 din Legea nr.136/1995 “despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul   stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi”.

     Art.55 alin.1 „despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite”.

     Art.26 alin.1 din Norma nr.23 din 6 noiembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial nr.826 din 12 noiembrie  2014 „Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă”.

sursa: mpublic.ro

Calitatea procesuala a societatii de asigurare in procesul penal – RIL promovat - overview
4
0 Very Poor
Share

Related Articles

0 Comments

No Comments Yet!

There are no comments at the moment, do you want to add one?

Write a comment

Write a Comment

Your email address will not be published.
Required fields are marked *

Follow us

Abonati-va la newsletter


Mediere Online Romania - Medierea, alternativa la justitie - Informatii despre o alternativa viabila la justitie. Informatii pentru profesionistii in mediere. Stiri, articole, evenimente, cursuri, tipuri de litigii...

Mediere Romania

Curs valutar live