Mediere Online Romania – MEDIEREA, alternativa la justitie.

Articole

 Breaking News

Dreptul la cultură, dialog cu Alexandru Bâldea

Dreptul la cultură, dialog cu Alexandru Bâldea
ianuarie 08
15:15 2014

Dreptul la cultură, dialog cu Alexandru Bâldea

Interviu realizat de Mihaela Mocanu, redactor şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor.

Revista Română de Drept al Afacerilor: Domnule Alexandru Bâldea, mă bucur şi vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia de a răspunde întrebărilor noastre acum, în decembrie 2013, când Revista Română de Drept al Afacerilor a pregătit un „Dosar” dedicat dreptului artei. Dvs. sunteţi, şi o spun de la început, un specialist în domeniu: sunteţi la conducerea unei case de licitaţii importante din România, poate cea mai importantă şi sunteţi de formaţie jurist. Mai mult, aţi practicat dreptul, sunteţi avocat. Vă rog să ne spuneţi cum aţi glisat de la drept spre artă? De ce un business în acest domeniu al artei?

Alexandru Bâldea: Nu am glisat, impropriu spus. Am coexistat mai degrabă. Coexistăm de mai bine de 15 ani. Sigur că la început a fost doar pasiunea, cea simplă, de uz comun, a vizitării muzeelor și răsfoirii albumelor de artă. Abia către sfârșitul anilor ’90, la îndemnul unui prieten de familie, negustor de carte veche – tata fiind bibliofil – am pornit să frecventez casele de licitație și galeriile de artă – la drept vorbind pe atunci singura casă de licitație existentă, Alis – formatoarea primelor cotații în piața noastră de artă – și conglomeratul de galerii găzduite într-acea vreme de Lipscani, azi dispărut, căzut victimă șantierului de renovare fără sfârșit din Centrul Istoric.

Am cochetat încă din timpul facultății cu colecționismul, pe atunci doar de plastică românească, iar ulterior facultății, când mi s-a părut că am deprins cât de cât rosturile pieței, am început, evident timid, să arbitrajez varii obiecte, tot pictură și grafică românească la început, cumpărându-le din piețe nerelevante și replasându-le în unde exista cerere relevantă. Sigur că tot ce făceam – făceam cu bucuria și curiozitatea colecționarului, banii erau doar un plus, remunerau o achiziție conjunctural inspirată etc.

Artmarkul de astăzi, proiect ce a crescut în ultimii 5 ani – apropos, dacă vă aduceți aminte întrebarea din anii ’90: „Ce ai făcut în ultimii 5 ani?”, eu am un răspuns… – nu arată precum intenția dintâi, de la momentul la care ne-am apucat, eu și cei doi parteneri ai mei din 2008, să construim; pe atunci ne doream o galerie (și editură) de artă care să realizeze expoziții de anvergură națională, recuperările datorate marilor artiști de patrimoniu, dar și celor din postbelic, interziși sau neglijați.

Am ajuns treptat la soluția casei de licitații motorizatoare de piață din nevoia de infrastructurare și transparență tranzacțională, mai precis a unui sistem unitar de expertizare, evaluare și valorizare a operei de artă, adică ce este azi Luchian să fie și peste 10 ani, respectiv dacă l-ai cumpărat de la mine cu 100 de lei să nu afli post-factum că valorează 10 lei.

Așadar, să vă și răspund la întrebare, nu am intenționat business, ci exercițiu de pasiune, dar a ieșit business, căci la un moment dat a devenit clar că fără o organizare și deschidere și actualizare a întregii piețe de artă nu ne vom putea întreține galeria – și juca cu obiectul pasiunii noastre.

R.R.D.A.: Spuneţi-ne vă rog cum a fost începutul, cum era piaţa de artă din România atunci şi cum a evoluat până în prezent. Şi care este profilul cumpărătorului de artă în România. Dacă există un asemenea profil.

A.B.: Vă răspund printr-un exemplu. De curând am fost într-o excursie în Vietnam. Mai exact la o nuntă, care mi-a ocazionat o excursie și un plonjon cultural. Contrar bagajului de așteptări, de sorginte cinematografică, nu este o mlaștină populată de bicicliști cu coifuri din trestie, ci o economie emergentă, în siajul soluției chinezești a forței de muncă ieftine, hămesită după proiecte și capital, invitantă cu străinii, dar dirijată încă de structura de partid și de stat etc. O Românie, mutatis mutandis, acum 10 ani, ordonat galopantă către o formulă „orientală de occidentalism”. Mă uitam în jur, recunoscând simptomele capitalismului, dorința, direcția, stadiul și întrevăzând evoluțiile viitoare. Chiar m-am lăsat alintat de planuri de investiție plauzibilă în toate acele sectoare economice pe care le știi dezvoltându-se printre primele, în pas cu țara și cu nevoile stadiilor civilizaționale succesive, imobiliar, auto, telecom, fast-food etc., pregătindu-se de boom. Și le știi pentru că le-ai văzut la tine acasă, propășindu-se pe rând, după o logică care în timp real are multe variabile, câtă vreme retrospectiv o descifrezi mai lejer.

Piața românească de artă, dintr-o dată dezvoltată după aproape 20 de ani de la debutul economiei de piață, a crescut în cca. 5 ani, din 2009 la zi, de 10 ori mai mult decât în toți anii anteriori. De la o cifră mică de afaceri, de 2,5 milioane euro în 2008, a ajuns anul trecut la o cifră de vânzări publice și private către 20-25 de milioane, adică de aproape 10 ori, și asta într-o perioadă delicată, de lipsă de lichidități și bulversare a planurilor de viitor. Sigur că și momentul de start al pieței de artă românească nu a coincis cu cel al liberalizării economiei românești, ci a venit la 20 de ani după schimbarea de regim politic, nu pentru că doar în 2008 a venit cuiva ideea briliantă a creării unui sistem național de piață de artă, ci pentru că doar după fundația primelor trepte de bunăstare economică, structurare socială și confort sufletesc, nevoia culturală se profilează suficient cât să poată întreține un debut de piață de artă.

La acest moment piața pare deja matură, an de an și-a depășit recordurile, Bucureștiul pare sastisit de case de licitație – sunt deja 8 în București – și peste 50 de galerii, artiștii contemporani români au început să învețe deja nu doar dialogul cu piaţa internă dar și drumul Vestului, sunt destui care bat la porțile marilor galerii berlineze, londoneze sau newyorkeze, iar cei mai viguroși sau mai bine marketați dintre ei ajungând să fie acceptați în templul sacrosant al muzeelor de artă contemporană din „spațiul cultural care contează”. Unii comentatori „cu vechime” în piața românească de artă chiar prevăd o saturație, posibile concentrări de piață, chiar un recul al cotațiilor etc.

Povesteam deunăzi unui italian cu cv de-o viață în piața europeană de artă despre rapida evoluție a comerțului cu artă românească și despre indicii de multiplicare a pieței și profitului investiției în arta românească ș.a.m.d. Culmea, nu l-am impresionat. Milioanele noastre îi păreau infime – credea că nu a auzit bine și că refer la sute de milioane – calculele mele, prin raportare la perioada trecută de 5 ani – lipsite de reper istoric, iar previziunile mele pentru următorii 3 ani – grăbite. Culmea, deschiderea unor noi case de licitație îi părea inerentă și economic viabilă, iar zecile de mii de euro la care au început să se vândă în străinătate unii dintre artiștii contemporani români – un mizilic față de potențialul lor, pentru el vizibil, prin comparații avizate cu omologi contemporani europeni. Recordul pieței românești de vechi maeştri de 300 de mii de euro, survenit într-acest an, pentru cel mai important pictor român clasic, i-a smuls un zâmbet…

Puțin nedumerit, puțin iritat, l-am chestionat de ce. Și a început să îmi povestească cum crede el că va crește piața românească de artă în următorii 30-40 de ani, câți a văzut el o piață de artă crescând, organic, fără sforțări majore, prin doar jocul forțelor naturii, umane și comerciale. Așa că – și aici închei parabola – mi-am adus aminte de cât de deștept m-am simțit eu în Vietnam – și m-am întrebat cât de imperios ar fi simțit și cu câți pași înainte ar fi văzut italianul meu în Vietnam.

Cât despre ce m-ați întrebat cu privire la profilul cumpărătorului – acesta este foarte variat. Adică este într-atât de variat pe cât este piața. Căci piața de artă nu însemnă doar Grigorescu sau Tonitza sau Țuculescu, înseamnă și mici maeștri ante- sau interbelici la câteva sute de euro, și gravuri ori desene, și carte rară, și hărți, și sticlărie ori argintărie de autor, și fotografie, și mobilier de artă, și vinuri de colecție ori mașini de epocă, dar și medalistică, cartofilie ori numismatică etc., marea majoritate a obiectelor de artă sau colecție pe care noi le punem în circulație au prețuri de pornire de câteva sute de euro. Iar gama de preocupări pentru frumos – largă. Astfel încât nu există un numitor comun de vârstă ori de buget care să forțeze o concluzie limitativă de profil, decât, dacă vreți, cel evident, de educație – trebuie ca arta, esteticul, valorile culturale și identitare să conteze pentru tine într-atâta încât să ți le dorești în preajmă.

Cu alte cuvinte oricine poate participa la piața de artă și de obiecte de colecție însă nu toată lumea participă, opțiunea de deschidere culturală ținând de standardele personale…

R.R.D.A.: Ştiu că sunt neajunsuri, mă lovesc şi eu de ele, alături de dvs., generate de incompleta reglementare a pieţei de artă din România, mai ştiu că ACOAR (Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România) a şi iniţiat un proiect de norme „pentru recunoaşterea, reglementarea şi încurajarea pieţei de artă româneşti”. Vă rog să punctate câteva dintre aceste lipsuri.

A.B.: Legislația este cu siguranță învechită. Întreaga piață de artă funcționează în temeiul unor norme tehnice pentru circulația bunurilor culturale mobile, aprobate printr-o Hotărâre de Guvern în 2003, așadar foarte demult, pe vremea când piața de artă, la modul la care o vedem

proliferând și diversificându-se astăzi, nu exista. De altminteri, reglementarea acelei vremi era oricum doar din perspectiva protejării unor categorii de patrimoniu, fond și tezaur, și împiedicării punerii lor în circulația internațională, concept desuet astăzi.

Sigur că, dintr-un punct de vedere, lipsa unei reglementări articulate, care să direcționeze dezvoltarea unei piețe de artă a fost cu folos, nepunând piedici niciunui proiect. Dar dincolo de acest aspect liberal al nereglementării, o codificare a bunelor practici de piață de artă, respective măsuri de protejare a cumpărătorului neavizat, precum și de asigurare a concurenței loiale, sunt binevenite și încurajează creșterea unei piețe sănătoase, până și în lipsa unor facilități fiscale.

Pentru a sistematiza puțin răspunsul: proiectul propus Ministerului Culturii de ACOAR este construit pe câteva linii de forță, în răspuns la ceea ce noi, ca și breaslă, am considerat drept principalele nevoi actuale ale pieței locale de artă: reducerea cantității de obiecte contrafăcute în circulație prin specializarea experților și introducerea obligatorie a acestora în circuitul profesional al obiectului de artă; obligarea comerciantului să garanteze autenticitatea obiectului de artă pentru un termen minim de 3 ani, dar care să curgă de la data facturii, astfel încât cumpărătorul să oblige la fiscalizarea operațiunilor de comerț și să contribuie implicit la diminuarea pieței negre; extinderea autorizării și a fiscalizării operațiunilor și la comercianții de artă fără spațiu de expunere; incitarea înființării și funcționării breslelor profesionale, care să poată, într-o următoare etapă de dezvoltare a pieței, să preia de la Minister reglementarea de piață și să o eleveze în auto-reglementare, precum în toate piețele de artă mature.

Cu titlu de lămurire: ACOAR (Asociația Comercianților de Opere de Artă din România) a luat ființă în iulie 2008 și este, practic, organul de reprezentare al breslei antreprenorilor si comercianților de artă. Din mai 2009, ACOAR este membru CINOA (Confédération Internationale des Négociants en Oeuvres d’Art), aderând la standardele europene de calitate, expertiză și integritate impuse de CINOA. În prezent, ACOAR numără cca. 40 de membri din București, dar și din Iași, Timișoara, Cluj, Baia Mare etc.

R.R.D.A.: Vă adresez o întrebare cutezătoare, în ton cu subiectul discuţiei noastre, inedit în peisajul juridic românesc: care este relaţia comercianţilor de artă cu instituţiile statului care sunt implicate în procesul de protecţie a patrimoniului cultural românesc?

A.B.: De colaborare, încă cu jumătate de măsură. Explicabil prin istorie și prin acea nereglementare de care vorbeam mai sus. Cauza istorică este felul în care au fost tratați colecționarii de artă în anii regimului comunist, ca niște pseudo-infractori care profită, egoist, de bunurile culturale ale întregului popor. Negustorii de artă erau, sigur, mai răi, căci încurajau asemenea porniri private. Încât și colecționari și negustori au fost forțați la clandestinitate, tendințe încă lecturabile azi în comportamentul ambelor categorii de preocupare. Sunt destui colecționari ce încă se feresc să își asume public statutul lor, infinit benefic pentru conservarea și promovarea bunurilor culturale și de identitate națională, după cum sunt puțini negustori de artă, cu excepția celor „de piață nouă”, care acceptă colaborarea cu instituțiile, reacția reminiscentă a prigonirii trecute – „nu ne încurcăm cu statul”, „nu se termină niciodată bine”.

Pe de altă parte, nereglementarea permite evaziunea fiscală, la nivelul diverselor taxe datorate, de la cele de exercițiu economic la cele de sprijin al proiectelor culturale ale comunității, or anonimitatea comerțului îngăduie, cu riscurile de rigoare, necontorizarea operațiunilor cu artă și nefiscalizarea veniturilor. Refer însă la „piața veche”, fenomen din ce în ce mai izolat, efect al presiunii cumpărătorilor pentru o piață limpede și transparentă, documentară și garantată.

Sigur că lucrurile nu stau roz nici dinspre instituții, în anumite privințe datorită sub-bugetării ori necunoașterii cadrului legal și conținutului atribuțiilor proprii, altminteri datorită fugii de responsabilitate, neimplicării. Durează un cincinal să finalizezi varii proceduri cu instituțiile din cultură, iar dacă în privința unor operațiuni cu artă nu întreprinzi numitele proceduri, tranzacțiile sunt nule. Or, comerțul nu lucrează cu cincinale, ci cu unități de timp mai capitaliste, altfel pierzi clientul. Și uite așa unii evită declarațiile vamale, alții clasările, alții notificările de preemțiune, iar pe urmă alte instituții de stat fac dosare penale.

Probabil piața, dar mai ales cererea de artă, și exercițiul repetat și din ce în ce mai vizibil al comerțului cu artă, vor fi cauza ameliorării relațiilor între comercianți și instituții. Și cu siguranță înnoirea, de fapt modernizarea reglementării în domeniu, plecând de la proiectul propus de ACOAR, la lămurirea și împingerea căruia ne-ați ajutat și ne ajutați și dvs. şi colegii dvs. în calitate de avocaţi.

R.R.D.A.: Vă întrebam mai devreme cum a evoluat piaţa. Doresc să vă întreb dacă dvs. încercaţi să formaţi o piaţă, să vă educaţi cumpărătorii.

A.B.: Numai asta facem. Sau, să fiu rezonabil, asta facem cu precădere.

În 2008, când am început, conform declarațiilor de piață ale principalilor jucători de atunci, existau în piață cca. 200-300 cumpărători de artă, marea lor majoritate colecționari cu vechime. La sfârșitul acestui an doar la cota casei noastre de licitații vor fi înregistrați către 4000 de participanți, în sensul de a fi cumpărat, măcar o dată, un obiect de artă sau de colecție de la noi, indiferent dacă prețul a fost de 50 de euro sau de sute de mii de euro. Analitic, aniversăm pe lună între 50 și 100 de cumpărători noi, ce nu au mai achiziționat artă în trecut, cel puțin nu de la noi, numărul lor variind funcție de tematicile licitațiilor acelei luni și, evident, plafonul de buget aferent tematicii.

Îmi pare o rată bună de creștere, în fond și definitiv este vorba de artă, nu de cauciucuri. Pe de altă parte – „suntem puțini”, încă. Probabil că adevăratul potențial al pieței contemporane este undeva la un 100 de mii de cumpărători de artă care să cumpere sau să pună în circulație, din când în când, obiecte de artă sau de colecție. Ne permitem mulți ca o dată la câțiva ani să achiziționăm un tablou al unui mic maestru interbelic cu sume cuprinse între câteva sute și câteva mii de euro. Însă aflăm că putem să o facem doar treptat – și pe rând. Funcție de măsura în care noi, comercianții, suntem expliciți și investim în promovarea „pieței noi”, celei oneste, transparente și garantate. O chestiune, până la urmă, precum în toate celelalte piețe, de marketing și comunicare, atât cu privire la nevoie, nevoia de a te înconjura cu frumos și cu valori autentice, cât vis-a-vis de meritele produsului cultural, la ce folosește acesta, cum îți face el mai bună viața, ție și celor din jurul tău.

Astfel că încercăm, din răsputeri, dar cu decență, să promovăm arta pe toate canalele. Și nu mă refer strict la promovarea evenimentelor noastre de vânzare sau la expozițiile pe care le întreprindem ori la care contribuim. Căci, dincolo de cataloagele de licitație și reclama comercială uzuală, întreținem o fundație, Centrul Cultural ArtSociety, ce s-a străduit să asambleze mari expoziții retrospective datorate, de la cele de autor, precum Centenarul Țuculescu ori Retrospectiva Chintilă, la cele de concept, recuperatorii, precum prima expoziție de artă basarabeană după cea din 1922 de la Salonul Ateneului, ori retrospectiva celor 40 de ani de artă postmodernă, diversă și autentică (1950-1990), pretrecută tocmai în perioada dictatului realismului-socialist etc. Inutil de subliniat că atari recuperări reveneau instituțiilor muzeale, iar nu inițiativelor private. Însă locuim un București fără muzee – sau, mai clar – fără muzee active, cu excepția, neașteptată în context, a secției de artă a Muzeului Național Cotroceni, ce a organizat în ultimii ani mai multe expoziții decât toate celelalte peste 10 entități muzeale din București. Un exemplu stânjenitor este Pinacoteca Bucureștiului, fără sediu oficial de expunere de peste 20 de ani, limitându-și funcțiunile la depozitarea și conservarea bogatului patrimoniu de artă conținut. De aprox. 2 ani ArtSociety și Muzeul Municipiului București au încheiat un protocol care prilejuiește expunerea unei selecții a operelor în bună stare din patrimoniul Pinacotecii în spațiul de galerie al Centrului Cultural ArtSociety, situat tot în Palatul Cesianu-Racoviță, alături de casa Artmark – totodată există un program comun de atragere de fonduri private în vederea restaurării unora dintre operele Pinacotecii.

O altă inițiativă este Institutul de Managementul Artei, ce organizează lunar cursuri de profil, de la cele generice de introducere în spațiul și mecanismele pieței de artă, la cele tematizate, de la dezbaterea curentelor reprezentative în pictura românească – academism, impresionism, avangardă – la direcțiile de dezvoltare în arta contemporană și în piața pe care aceasta și-o proiectează. De altminteri și dvs., alături de alți doi colegi de-ai dvs. ați ținut regulat cursurile de lege și fiscalitate a pieței de artă, ce ajută participanții să își fixeze mai structurat realitățile pieței de artă, ce are și conținutul ei tehnic și administrativ.

R.R.D.A.: Vă mulţumesc pentru expunere şi vă adresez de acum invitaţia de a continua dialogul pe teme de artă şi drept al artei într-un număr viitor al Revistei Române de Drept al Afacerilor!

sursa: wolterskluwer.ro

Dreptul la cultură, dialog cu Alexandru Bâldea - overview
5
0 Very Poor
Share

Related Articles

0 Comments

No Comments Yet!

There are no comments at the moment, do you want to add one?

Write a comment

Write a Comment

Your email address will not be published.
Required fields are marked *

Follow us

Abonati-va la newsletter


Mediere Online Romania - Medierea, alternativa la justitie - Informatii despre o alternativa viabila la justitie. Informatii pentru profesionistii in mediere. Stiri, articole, evenimente, cursuri, tipuri de litigii...

Mediere Romania

Curs valutar live