Mediere Online Romania – MEDIEREA, alternativa la justitie.

Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUTU

Episodul „femeii pacatoase” (relatat de Evanghelia dupa Ioan, 8) se inscrie in cadrul primei etape a prigonirii declansate de autoritatile religioase ale Ierusalimului impotriva lui Iisus din Nazaret, dupa ce Marele Preot Caiafa decretase ca „e mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul” (Ioan 11, 50) si care avea sa fie continuata si desavarsita, dupa esecul atingerii rezultatului scontat, cu procesul judiciar condus de Pilat din Pont care va pronunta condamnarea la moarte si autoriza executarea sa. Este vorba de acele curse, „ispite”, sub forma intrebarilor formulate de farisei si carturari, de genul celei daca se cuvine ca iudeii sa dea dajdie cezarului, si in care daca ar fi cazut, prin raspunsul oferit, Iisus putea sa fie pedepsit si miscarea sa lichidata. Cum niciuna dintre ele nu izbutesc se va recurge la tentativa de linsaj in sedinta Sinedrului si, in cele din urma, la judecata prefectului roman. Pana atunci insa Iisus traieste propria-i experienta de judecator. Intr-adevar, de aceasta data El ne apare, prin forta imprejurarilor, in ipostaza de judecator ad-hoc, dar situatia concreta este depasita in semnificatiile sale prin implicatiile transcendentale ale gesturilor lui.

Inserarea sa in relatarea iohanica se justifica prin semnificatiile transmise de spusele lui Iisus: Voi judecati dupa trup (adica dupa fapte materiale ori aparente); Eu nu judec pe nimeni (numai pe baza acestor date). Nu e vorba de o parabola, ci de un episod care se doreste a fi o capcana intinsa Mantuitorului, depasita de acesta si transformata intr-o ocazie de a-si exprima propriile invataturi intr-o problema spinoasa precum cea a judecarii aproapelui pentru o infractiune data.

Intr-un plan mai general, in traditia biblica porunca „sa nu fii desfranat” interzicea, la inceput orice relatie sexuala a unei femei casatorite cu un alt barbat decat sotul, dar nu si pe cea a unui barbat casatorit sau nu cu o femeie maritata. Aceasta diferenta de tratament decurgea din faptul ca femeia casatorita era considerata proprietatea sotului sau si deci adulterul devenea un act impotriva justitiei si insemna o uzurpare a dreptului altui barbat. Totusi, semnificatia cea mai profunda a unei atari interdictii consta in protejarea familiei, structura fundamentala a societatii. Adulterul era considerat astfel un rau social, un atentat impotriva familiei. Iisus confirma si radicalizeaza aceasta invatatura in Predica de pe munte: „Ati auzit ca s-a zis celor de demult: «Sa nu savarsesti adulter». Eu insa va spun voua: Oricine se uita la femeie poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui” (Matei 5, 27-28). Aici este condamnat atat adulterul comis de o femeie, cat si cel savarsit de un barbat si ataca aceiasi intentie: inima adultera! Iisus insista asupra atitudinii interioare, care trebuie sa sustina si sa anime gestul exterior.

Niciunul, Doamne (Nemo Domine)
Scena este relatata sumar, dar semnificativ, in Evanghelia dupa Ioan. In Templu, asezat Iisus invata poporul cand fariseii si carturarii aduc o femeie prinsa in adulter si o aseaza in mijloc. Apoi se adreseaza cu insistenta Invatatorului: aceasta femeie a fost prinsa asupra faptului de adulter si potrivit Legii lui Moise (Torah), trebuie lapidata. Tu ce zici? Depasind ispita, Iisus rosteste celebrele cuvinte care au devenit dilema-simbol a omului pacatos: „Cel fara de pacat dintre noi sa arunce cel dintai piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Auzind aceasta si mustrati de cuget ispititorii dispar fara urma. Apoi, ridicandu-si ochii asupra femeii Mantuitorul o intreaba: „… unde sunt parasii tai? Nu te-a osandit niciunul?” (Ioan 8, 10). Recunoscandu-l, ea ii raspunde: „Niciunul, Doamne.”. Asadar, daca cu mai cateva clipe inainte fariseii si carturarii i se adresasera cu apelativul „Invatatorule”, aceasta recunoaste in el pe insusi Fiul Omului.

Dintr-o anumita perspectiva, „capcana” intinsa astfel lui Iisus de catre carturari si farisei este evidenta: daca El pronunta o condamnare atunci si-ar fi negat milostenia prin care, de atatea ori, impresionase auditoriul sau; daca propovaduia indulgenta, venea contra Legii si risca sa fie condamnat. In aceasta situatie, spre a depasi impasul, Iisus uzeaza de armele adversarilor sai: el le aminteste de prevederile legale care obligau martorii acuzarii sa inceapa cu propriile maini executarea unui condamnat, invitandu-i in acelasi timp ca, mai intai, sa se judece pe ei insisi. Si pentru a le permite sa se retraga fara rusine, daca se considerau pacatosi, intoarce ochii, priveste in jos si scrie pe pamant.

Textul nu precizeaza daca, asa cum sugereaza Sf. Jeronim, aceste „Insemne” le dadeau de gol pacatele, cu atat mai multe cu cat erau mai inaintati in varsta. Dar, nu fara malitiozitate, evanghelistul noteaza ca toti au plecat, „unul cate unul, incepand de la cei mai batrani si pana la cei din urma”.

Femeia pacatoasa poate fi vazuta ca o victima ispasitoare, iar lapidarea ca un mecanism sacrifical prin care societatea se curata de pacat.

Justitie din afara, justitie dinauntru
Punand pe farisei si pe carturari a se intreba, spre a gasi in ei „anti-tapul ispasitor”, cel care este fara de pacat s-a inversat complet perspectiva. Astfel, Iisus ii forteaza sa treaca de la o justitie din afara, la o justitie dinauntru, de la una manifestata prin executie publica, colectiva si anonima a sentintei, la o justitie intemeiata pe examenul constiintei, in forul interior al fiecaruia asupra problemei responsabilitatii individuale a celui care arunca primul piatra.

Asadar, Iisus nu spune ca acela care nu a comis niciodata pacatul de adulter sa ridice primul piatra, ci, mai exact, „cel care dintre voi este fara de pacat”, care nu a comis niciodata nici o greseala, sa indeplineasca gestul.

Eu nu judec pe nimeni…
Desigur, ceata fariseilor si carturarilor venind sa-l intrebe pe Iisus ce spune despre pedeapsa care i se cuvine femeii adultere, nu il instituie intr-un grad suprem de jurisdictie, un judecator suveran investit deopotriva cu puterea de a gratia condamnatul si cu autoritatea necesara de a le ridica lor abilitarea de a judeca, facandu-i sa marturiseasca, prin retragerea din scena, ca se gasesc ei insisi adulteri in adancul sufletului lor.

Nu e vorba de a dezarma pe acuzatori facand apel la constientizarea universalitatii pacatului, ci, mai degraba, de a arata ca sentinta de condamnare la moarte este, din punct de vedere ontologic, inexecutabila din perspectiva responsabilitatii individuale a executantului acesteia, care nu poate iesi din dilema (numai „cel fara de pacat” poate duce la moarte pacatosul, dar daca o face devine el insusi pacatos), decat declarandu-se invins, parasind locul.

Iata de ce Iisus va afirma: „Eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8, 15). Asadar, fariseii se prefac a se referi la jurisdictia lui; dimpotriva, acordandu-i postura de Invatator, doreau sa vada pana unde el putea merge in contestarea aplicarii literei Torei. „Si aceasta ziceau, inspitindu-L, ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca” (Ioan 8, 6).

Dar Tu ce zici?
Carturarii intinzandu-i cursa si oferindu-i lui Iisus posibilitatea de a vorbi, ii ofera totodata si mijlocul de a nu cadea in ea.

Acestui predicator care a venit la Templu spre a propovadui invataturile sale, care deranjau („… si tot poporul venea la El; si El, sezand, ii invata”, Ioan 8, 2) fariseii ii cer sa paticipe la propriul exercitiu de exegeza a Legii. „… Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca acestea sa le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?” (Ioan 8, 5).

Intrebarea este, in acelasi timp, o invitatie de a-si exprima propria parere, dincolo de ordinea juridica de drept pozitiv, una filosofica, de fundamentare. Dar Iisus ramane consecvent pozitiei sale asupra uniunii dintre un barbat si o femeie. Conceptia sa privind adulterul (asa cum rezulta din Evanghelia dupa Matei – 5, 8 –) nu este una primitiva, ci, dimpotriva, deosebit de aspra, de o asemenea rigurozitate incat acceptarea indisolubilitatii legaturii, ca una de drept divin, natural, exclude repudierea. Pentru a trece in dreptul pozitiv, Legii lui Moise a trebuit sa i se aduca unele ajustari, printre care invoirea barbatului de a-si lasa femeia, in anumite conditii. Totusi, femeia si complicele sau erau condamnati la moarte pentru adulter, in timp ce sotul care avea o relatie extraconjugala cu o femeie nemaritata risca numai oprobriul public. In acceptiunea cristica adulterul nu era trans-agresiunea puterii sotului asupra femeii, ci atingerea grava a reciprocitatii legaturii dintre sot si femeia lui.

Nu te osandesc nici Eu…
Carturarii si fariseii abandoneaza demersul lor intrucat intalnesc o coerenta fara fisura in discursul Invatatorului, fiind pe cale sa piarda disputa. In zadar au incercat sa-l prinda in cursa, sa indrepte propriile cuvinte impotriva lui insusi. Diavolul este cel care cauta sa ii divizeze, sa influenteze carturarii si fariseii: „Si aceasta ziceau, ispitindu-L” (Ioan 8, 6). Dar atunci cand Iisus adauga „Nu te osandesc nici Eu. Mergi; de acum sa nu mai pacatuiesti!” (Ioan 8, 11), este important de retinut semnificatia cuvantului „osandesc” (condamn), in acest context.

Intr-adevar, el nu inseamna „a se pronunta asupra vinovatiei”, caci femeia adultera nu are nimic din prezumtia inocentei; ea a fost surprinsa asupra faptului, in flagrant, probele sunt covarsitoare, nu pot fi contestate.

Relatarea evanghelica vizeaza un episod survenit dupa proces, cand vinovatia a fost stabilita si sentinta deja pronuntata. Numai executarea acesteia din urma, prin lapidare mai era in discutie, act final pe care Iisus il evita. Astfel, el nu-i spune femeii „credinta ta te-a vindecat”, ori „pacatele tale sunt iertate”, ceea ce nu sterge vinovatia, ci o confirma. Dimpotriva, Iisus ratifica sentinta de vinovatie si condamnare la moarte, dar el, chemat sa aduca lumina vietii (Ioan 8, 12) va face imposibila executarea acesteia, care insemna provocarea mortii.

Sentinta neexecutata
Sentinta de condamnare la moarte care ramane neexecutata a avut ecouri in planul dreptului. Dintr-un punct de vedere ultrapozitivist poate aparea ca o justificare periculoasa a inefectivitatii deciziilor justitiei, daca nu-l vedem drept un caz exceptional de dispensa. Totusi, episodul femeii pacatoase nu este prezent in cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei dupa Ioan, fiind, mai degraba, o interpolare tardiva, ceea ce inseamna ca nu reflecta o norma aferenta dreptului ebraic contemporan lui Iisus[1].

A fortiori ar fi temerar de a compara injonctiunea acestuia „Mergi; de acum sa nu mai pacatuiesti”, cu mecanismele dreptului penal; pocainta vinovatei pare implicit dovedita – fara aceasta, ar fi recunoscut ea pe Domnul? – si ca, intr-un anumit fel, consensul fariseilor si al carturarilor de a nu arunca piatra asupra ei aduce deja un inceput de calmare a tulburarii cauzate prin conduita sa, ceea ce poate prezenta unele asemanari cu institutia dispensei de pedeapsa (suspendarii executarii acesteia).

Tot asa, adversarii pedepsei cu moartea pot gasi in textul Evangheliei dupa Ioan un prim exemplu, biblic de abolire a acesteia.

Judecatorul de apoi
Situatia in care Iisus o plaseaza pe femeia adultera, prin interventia sa, este, mai degraba, in afara normelor, in exteriorul oricarei ordini juridice pozitive ori prospective. Mesajul evanghelic aferent poate fi interpretat si ca pregatire a femeii adultere, a fiecaruia dintre noi prin intermediul exemplului sau, a parasi „forul”, a face ca justitia sa paraseasca incintele sale, si chiar sa fie deposedata de lege. Un avertisment adresat juristilor de a nu se fali ca poseda monopolul justitiei, precum fariseii, ca aceasta se afla in noi si dincolo de faptele noastre.

Astfel, adevaratul subiect al Evagheliei dupa Ioan nu este procesul unei femei adultere, ci, mai degraba, cel al unei anumite forme de justitie, si unei anumite categorii de juristi, procesul unei maniere formaliste, legaliste, in cele din urma mortificate de a aplica legea. Dimpotriva, Iisus aratand ca sentinta de condamnare la moarte nu poate, din punct de vedere ontologic, sa fie pusa in aplicare, nu abolea legea, ci o vivifica, repudia falsa ei aplicare.

Scena descrisa de Evanghelia dupa Ioan este una juridica, dar in sens metaforic. Iisus nu disculpa femeia pacatoasa (adultera), nu se prezinta ca un garant ori un interpret al acesteia, al carei cuvant fusese tagaduit de justitie. El nu vine sa restaureze procesul echitabil, respectarea drepturilor apararii, impartialitatea justitiei; se afla dincolo de procesul de adulter, intr-un anumit fel nu este judecatorul femeii adultere si nici aparatorul acesteia. Fariseii nu vin la el spre a-i supune la judecata o cauza penala, ci spre a-l provoca asupra unei teme de doctrina religioasa, fata de care adulterul nu este decat pretextul, cu posibile consecinte majore pentru situatia lui Iisus. Ratarea capcanei ispitei de catre farisei si carturari, netezeste calea spre adevaratul proces judiciar instrumentat de prefectul Pilat din Pont, in care Iisus nu va mai fi judecator, ci condamnat, iar sentinta va fi pusa in executare. Dar, in cele din urma, prin aceasta, ne va astepta pe toti la Judecata de apoi.

*Articolul va fi publicat in revista Pandectele Romane nr. 3/2014.

[1] Pasajul din cea de-a patra evanghelie canonica care relateaza episodul „femeii adultere” este o adaugare tardiva; cele mai vechi manuscrise in greaca ale Bibliei il ignora, iar expertii au constatat ca limba si stilul sau apartin, mai degraba evangheliilor sinogtice decat lui Ioan. Dar, fiind astfel integrat in traditia apostolica confirma canonicitatea sa, caracterul inspirat nu este pus in discutie.

sursa: blog.wolterskluwer.ro