Consideraţii privind clauza de stabilitate şi de formare profesională în CIM
Autor: Lector univ. dr. Monica GHEORGHE, Facultatea de Drept, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Practica judiciară recentă vădeşte o discordanţă de soluţii în ceea ce priveşte modul de interpretare a clauzelor de stabilitate şi de formare profesională, inserate în contractele individuale de muncă şi modul de stabilire a prejudiciului produs angajatorului ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.
În acest articol vom arata că prin intermediul clauzei de stabilitate (neprevăzută expres de Codul muncii) doar angajatorul este cel care poate să îşi asume obligaţia de a asigura continuarea activităţii angajatului pe o anumită perioadă de timp. Sancţiunea pentru încălcarea clauzei de stabilitate de către angajator dă dreptul angajatului de a cere despăgubiri. Din contră, angajatul nu poate să îşi asume obligaţia de a nu avea iniţiativa încheierii contractului de muncă, odată ce dreptul de a demisiona este un drept recunoscut acestuia şi, potrivit art. 38 C. muncii, nu poate forma obiectul vreunei tranzacţii.
Clauza de formare profesională vizează parcurgerea de către salariat, pe durata executării contractului individual de muncă, a unei modalităţi de formare profesională. Angajatul care a beneficiat de un asemenea curs, pe cheltuiala angajatorului, nu poate avea iniţiativa încheierii contractul de muncă pe o perioadă stabilită prin act adiţional. În caz contrar, angajatul este obligat să plătească despăgubiri angajatorului.
Cererile de constatare a nulităţii clauzelor contratului individual de muncă pot fi introduse în intervalul de timp în care acestea sunt valabile.
I. 1. Practica recentă a Curţii de Apel Alba-Iulia vădeşte o discordanţă de soluţii între completele secţiei pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale. Discordanţa rezultă din modul de interpretare a clauzelor de stabilitate şi de formare profesională negociate de angajatori şi salariaţi în contractele individuale de muncă şi de stabilire a prejudiciului produs angajatorului ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale. În fapt, în toate cauzele, angajatorul şi salariaţii au încheiat câte două acte adiţionale la contractele individuale de muncă:
– Un act adiţional cuprindea pe de o parte obligaţia salariatului ca în cazul în care demisionează sau dacă este concediat disciplinar înaintea expirării unei perioade de 3 ani de la data angajării să restituie angajatorului suma de 10.000 lei şi, pe de altă parte, obligaţia angajatorului de a plăti salariatului această sumă dacă încetarea contractului are loc din motive care nu ţin de persoana salariatului. Această clauză a fost calificată de către angajator drept clauză de stabilitate.
– Al doilea act adiţional la contract avea ca obiect participarea salariatului la un curs de formare profesională cu scoaterea din activitate în vederea formării lui profesionale. De asemenea, actul adiţional stipula obligaţia salariatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o durată de 3 ani de la promovarea examenului de absolvire al cursului de formare profesională, în caz contrar suportând cheltuielile ocazionate de participarea la formarea profesională. Această obligaţie – de suportare a despăgubirilor – revenea salariatului şi în cazul în care încetarea contractului individual de muncă survenea ca urmare a concedierii disciplinare, a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării prin hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat o interdicţie de exercitare a profesiei. După cum se poate constata, aceasta era o clauză de formare profesională.
Urmare a încetării contractelor individuale de muncă (fie ca urmare a demisiei, fie ca urmare a concedierii pe motiv disciplinar), angajatorul a formulat acţiuni de dreptul muncii prin care a solicitat obligarea foştilor salariaţi la plata despăgubirilor rezultate din încheierea clauzelor de stabilitate şi de formare profesională.
Analizând cauzele, completele instanţei de fond[1] au hotărât uniform în sensul admiterii în parte a acţiunilor cu privire la despăgubirile rezultate din clauza de formare profesională şi respingerea cu privire la despăgubirile pretinse din clauza de stabilitate, apreciind în esenţă următoarele:
a. Potrivit art. 197 alin. (1) C. muncii în cazul în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile ocazionate de participare sunt suportate de către acesta, drept pentru care legiuitorul a statuat prin prevederea cuprinsă la art. 198 alin. (1) C. muncii obligaţia salariatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru perioada stabilită prin actul adiţional. Cu toate acestea, în ipoteza nerespectării clauzelor actului adiţional, art. 198 alin. (2) C. muncii stabileşte obligaţia salariatului de a suporta cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul de muncă. Nerespectarea obligaţiei de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe perioada stabilită în actul adiţional, dă dreptul angajatorilor la recuperarea costului cursului de formare profesională.
b. Prin inserarea clauzei de stabilitate în contractele de muncă sau prin actele adiţionale la acestea se urmăreşte să se garanteze salariatului menţinerea postului pe o perioadă certă de timp, în speţele de mai sus, de 3 ani. În ceea ce priveşte conţinutul clauzei din actul adiţional, instanţa de fond a apreciat că dacă salariatul era nemulţumit avea posibilitatea recunoscută de legiuitor de a solicita nulitatea acesteia, dar salariatul nu a uzat de acest instrument juridic pe durata executării contractului, drept pentru care acesta produce efectele unui acord de voinţă.
c. Sub aspectul obligării fostului salariat la suportarea prejudiciului creat datorită încălcării obligaţiei de stabilitate, instanţa a considerat că acesta nu există întrucât angajatorul (reclamant) nu a dovedit valorile efectiv pierdute din patrimoniul său prin încetarea contractului individual de muncă înainte de termenul stabilit, nu a dovedit existenţa acestuia, caracterul actual şi direct al prejudiciului în patrimoniul societăţii.
În soluţionarea recursurilor formulate de angajatori, Curtea de apel a pronunţat soluţii diferite[2]:
1. fie de respingere a recursului şi menţinere a soluţiei pronunţată de instanţa de fond;
2. fie de admitere a recursului şi în consecinţă obligarea (fostului salariat) la plata despăgubirilor rezultate atât din clauza de stabilitate, cât şi din cea de formare profesională.
În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs a apreciat că:
– Clauza de stabilitate inserată în contractul individual de muncă este de natură să creeze avantaje ambelor părţi contractante. Având în vedere principiul forţei juridice obligatorii a convenţiilor, clauza de stabilitate este valabilă, cuprinzând obligaţii corelative şi sinalagmatice pentru părţi. În speţă, ambele părţi se obligă reciproc să-şi achite suma de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri în situaţia în contractul individual de muncă încetează înainte de împlinirea termenului de 3 ani de la încheierea actului. Curtea de apel a apreciat că pentru salariat s-a creat o stabilitate şi o siguranţă a locului de muncă pentru această perioadă, în timp ce angajatorul s-a asigurat că pentru o anumită muncă are personal angajat cel puţin pentru acelaşi interval de timp.
– Clauza de formare profesională este legală deoarece programele de formare profesională pot afecta drepturile salariatului în timpul derulării contractului individual de muncă prin imposibilitatea acestuia de a înceta contractul din iniţiativă proprie pentru perioada stabilită în actul adiţional (în speţă, 3 ani).
Faţă de reţinerile celor două instanţe (de fond şi de recurs), dar şi raportat la practica neunitară existentă în cadrul aceleiaşi curţi de apel în această materie se cuvine, în opinia noastră, anumite precizări, fie şi numai concise, cu privire la clauza de stabilitate şi la cea de formare profesională inserate în contractele individuale de muncă.
Citiți articolul integral în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 10/2013.
There are no comments at the moment, do you want to add one?
Write a comment