Mediere Online Romania – MEDIEREA, alternativa la justitie.

Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Întotdeauna impozitul a fost expresia suveranităţii statale şi a avut o semnificaţie deosebită pentru raporturile dintre religie şi organizarea politică a unei societăţi. Din această perspectivă este interesant de constatat că „impozitul statal”, adică contribuţia impusă de autoritatea publică în interes general apare foarte devreme în Biblie. Astfel, Cartea Facerii ne relatează cum Iosif care fusese vândut ca sclav în Egipt de către fraţii săi, a interpretat un vis pe care Faraon nu putea să-l înţeleagă, potrivit căruia dintr-o tulpină au ieşit şapte spice pline şi frumoase, şi după ele au ieşit alte şapte spice, slabe, seci şi pălite de vântul de răsărit, care le-au mâncat pe primele. În faţa neputinţei magilor de a-l tâlcui, înţeleptul sclav îl explică prin aceea că vor veni şapte ani de belşug mare în tot pământul Egiptului, urmaţi de alţi şapte ani de foamete, care va secătui toată ţara, iar pentru depăşirea situaţiei sfătuieşte: „Să poruncească iar Faraon să se pună supraveghetori peste ţară, ca să adune în cei şapte ani de belşug a cincea parte din toate roadele pământului Egiptului./ Să strângă aceia toată pâinea de prisos în aceşti ani buni ce vin şi s-o adune în cetăţile pâinii, sub mâna lui Faraon, şi s-o păstreze spre hrană;/ Hrana aceasta va fi de rezervă în ţară pentru cei şapte ani de foamete care vor urma în ţara Egiptului, ca să nu piară ţara de foame” (Facerea 41, 34-36). Pornind de la asemenea consideraţii, concepţia biblică asupra impozitului statal se va regăsi mai ales în textele Noului Testament, pe de o parte în cele patru Evanghelii (după Matei, Marcu, Luca şi Ioan) care relatează viaţa şi învăţăturile lui Iisus Hristos şi deci atitudinea acestuia faţă de darea publică, iar pe de alta Faptele Apostolilor, Epistolele lui Pavel şiEpistolele Soborniceşti ale lui Petru care evocă acţiunile apostolilor şi primele lor comentarii, cu referiri şi asupra impozitului.

Învăţăturile lui Iisus Hristos. Textul esenţial care exprimă concepţia mesianică asupra impozitului este binecunoscut şi a făcut obiectul a multiple şi variate comentarii: „Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie cezarului sau nu?/ Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce mă ispitiţi, făţarnicilor?/ Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei i-au adus un dinar./ Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?/ Răspuns-au ei: Al cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 17-21).

Răspunsul lui Iisus este ambiguu şi, în consecinţă, susceptibil de diverse interpretări. Problema ca atare, în contextul căreia se ridică subiectul, e ambiguă, fiind percepută aşa chiar de Iisus: „De ce mă ispitiţi?” (Luca 20, 23). Aşadar, ceea ce se ridică aici nu este legitimitatea impozitului în general, ci cea a „dajdiei” percepută de romani. Ea reprezenta o temă de discordie între evrei şi romani. Capcana întinsă lui Iisus consta deci în a-l obliga să ia poziţie şi să se plaseze astfel de partea unora sau altora, a poporului ocupat sau a autorităţii de ocupaţie, în orice ipoteză ajungând la un răspuns „incorect politic”. Dar Iisus se dovedeşte de o abilitate absolută, prin evitarea unui răspuns pe fond şi cu efecte de anihilare a cursei întinse şi deformare a prigonitorilor: „Auzind acestea, s-au minunat şi, lăsându-L, s-au dus” (Matei 22, 23). Totuşi, cel puţin la prima vedere, o atare explicaţie ar părea superficială. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Evangheliile nu sunt simple culegeri de anecdote menită să povestească viaţa lui Iisus şi să-l pună într-o lumină cât mai favorabilă, cu alte cuvinte un instrument de promovare a persoanei sale. Scopul Scripturilor de rendre compte pentru a suscita credinţa.

Din această perspectivă, răspunsul oferit fariseilor trebuie luat în serios şi considerat o luare de poziţie asupra impozitului şi deci a legitimităţii sale. Dar şi aşa el rămâne echivoc. Într-adevăr, simpla interpretare literară conduce la o semnificaţie minimalistă; ea conduce la concluzia că: „a da cezarului cele ce sunt ale cezarului” este un fel de a spune că trebuie ca fiecare lucru să fie pus la locul său, să nu se confunde cele două puteri, cea temporală, a oamenilor şi cea spirituală a lui Dumnezeu. Aceasta din urmă nu trebuie să se amestece cu preocupările oamenilor „Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8, 22). Atunci când i se presupune pretenţia de a fi regele iudeilor, Iisus profită de ocazie pentru a reaminti că misiunea sa este diferită, nu este una de a face politică, de a afirma obligaţia fiscală a iudeilor, ci aceea de a le asigura salvarea. „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Aşa interpretate, cuvintele lui Iisus nu pot deloc să justifice şi legitimiteze impozitul şi puterea fiscală, iar astfel nu se condamnă impozitul în general, ci impozitul roman, cel al ocupantului.

Dar dincolo de aceasta, interpretarea cuvintelor folosite de Mântuitor în acest caz permite surprinderea unei anumite evoluţii a viziunii biblice asupra impozitului.

La origine impozitul, dijma avea un caracter religios; ca ofrandă, el participa la sacrificiul datorat divinităţii. Dimpotrivă, răspunsul lui Iisus la întrebarea prigonitorilor farisei, relatat de evanghelii în „Dinarul cezarului” desacralizează impozitul. Dacă trebuie să dăm cezarului ce e al cezarului, tot aşa se cuvine să-i dăm lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Astfel, împărăţia lui Dumnezeu nu este concurentă celei a cezarului, îi e mult superioară.

Eliberarea adusă de Iisus rămâne mai radicală decât o simplă schimbare a structurilor politice. Politica este trimisă la locul cuvenit. Impozitul este desacralizat, dedivinizat, nu este condamnat, ci redus la adevăratul său rol. El este deci legitim, dar numai ca simplu instrument de gestionare a societăţii, de organizare terestră a oamenilor. Nu mai ia parte la religie şi nici la legătura dintre om şi divinitate.

Dar chiar desacralizat, impozitul rămâne obligatoriu şi nici chiar Iisus nu se sustrage de la plata lui. Fragmentul biblic referitor la perceperea impozitului datorat Templului este semnificativ: „Venind ei în Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru templu) şi i-au zis: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?/ Ba da, a zis el. Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte, zicând: Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini?/ El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi./ Ci să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17, 24-27).

Supunerea lui Iisus la plata impozitului este şi mai clară cu cât nu rezultă dintr-o obligaţie, ci este voluntară; darea către Templu trebuind să revină lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu (precum fiii regelui pentru impozitul regal) este exceptat de la achitarea ei. Această plată voluntară, cel puţin pentru Iisus, căci în privinţa lui Petru nu operează exceptarea, întăreşte exemplaritatea atitudinii lui Hristos.

Legitimitatea impozitului rezultă deci atât din predicile, cât şi din acţiunea lui Iisus şi, ca atare, se impune să-i urmăm pilda.

Într-adevăr, Mântuitorul plătindu-şi dările şi creştinii trebuie să procedeze la fel.

Astfel redus la utilitatea sa funcţională, legitimitatea impozitului poate fi pusă cel mult în termeni cantitativi. De aceea Iisus denunţă dările excesive şi oferă exemplul Banului văduvei: „Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult./ Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un condrant./ Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi./ Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (Marcu 12, 41-44).

Totuşi, nu pare că faptele relatate de Scripturi ar putea servi direct pentru condamnarea de către Iisus a unei presiuni fiscale prea grele în măsura în care, în lipsa unui control al autorităţilor, obolul pentru trezorerie pare a avea o cotă voluntară, cel puţin în privinţa cuantumului său. Astfel că, mai degrabă de a condamna obligaţia ce revine văduvei, laudă libera sa decizie şi o dă ca exemplu de virtute creştină a dăruirii de sine şi a bunurilor sale, fără a lăsa repetarea exigenţei de a face faţă voinţei lui Dumnezeu şi accede la viaţa externă promisă.

„Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21); „Şi oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29); „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33).

Se poate observa, în concluzie, că dacă în Evanghelii impozitul este justificat prin organizarea şi funcţionarea colectivităţilor umane, prin învăţăturile sale Iisus operează o distanţare între religie şi dări, separând foarte clar ceea ce e al cezarului şi ceea ce e al lui Dumnezeu. Textele ulterioare par în această privinţă o reintroducere, o legătură între religie şi impozit.

Poziţia apostolilor.Problema impozitului statal este abordată în Epistolele Apostolului Pavel, în contextul raporturilor dintre noua religie şi puterea publică, sub imperativul „Să ne supunem stăpânirilor”: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite./ Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda./ Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea./ Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te, căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul./ De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă./ Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat./ Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă, celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Pavel, Romani 13, 1-7). Textul relevant denotă o anumită prelungire la concepţia lui Pavel a doctrinei lui Iisus în materie. Astfel, în timp ce în Vechiul Testament legea divină era unica referinţă şi singura sursă de autoritate, prin dedivinizarea impozitului se punea capăt ideii unei predominanţe a religiei asupra puterii politice şi se proclamase separaţia împărăţiei cerului de regatele terestre. În acest mod li se rezerva fiecărora un domeniu propriu şi le situa pe picior de egalitate, pe acelaşi plan. Pavel pare a merge mai departe şi recunoaşte autorităţii statale un loc predominant, recomandând creştinilor de a nu se răzvrăti împotriva stăpânirii. O atare atitudine apostolică îşi găseşte mai multe explicaţii. Cu titlul personal, în calitate de cetăţean roman, care beneficiase de drepturile conferite de aceasta (invocând competenţa de a fi judecat de împărat), Pavel era adeptul respectării legilor romane. Apoi, din motive de tactică, primii apostoli căutau să menajeze autorităţile romane, fiind preocupaţi de a-şi impune mesajul lor teologic şi de a se apăra de prigonirile venite din alte părţi şi neglijau lupta politică, şi aceasta cu atât mai mult cu cât, cuvântul divin este şi rămâne etern, pe când orice autoritate publică, inclusiv cea romană, puterea umană e provizorie, trecătoare. Aşadar e inutil să te răzvrăteşti împotriva a ceva efemer, condamnat să dispară şi să neglijezi esenţialul. Între lupta politică şi promisiunea vieţii eterne, nu era greu de ales în favoarea acesteia din urmă.

Totodată, nu se poate nega nici existenţa unei anumite rupturi între doctrina pauliană şi învăţăturile lui Iisus. Atunci când Apostolul neamurilor cere fiecăruia de a se supune autorităţilor publice, o face întrucât puterea lor le-a fost încredinţată şi le este recunoscută de Dumnezeu şi, în consecinţă, a se răzvrăti împotriva stăpânirii înseamnă a o face contra divinităţii. Recunoscându-se autoritate divină puterii romane ori, cel puţin, toleranţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte autorităţile umane, Pavel nu face decât să reia cuvintele lui Iisus. Astfel, atunci când Pilat invocă puterea sa asupra lui, Iisus îi spune: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan 19, 11).

Obligaţia creştinilor de supunere faţă de autorităţi este propovăduită şi de Apostolul Petru: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor,/ Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine;/ Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă” (1 Epistolă, 2; 13-15).

Desigur, respectul autorităţii lumeşti nu este absolut; dacă toţi creştinii sunt încurajaţi să se supună autorităţilor civile, aceasta nu trebuie să pună sub semnul întrebării supunerea faţă de Dumnezeu. „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca rob al lui Dumnezeu” (1 Epistolă, Petru 2, 16); „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29).

Rezultă deci că, chiar dacă este într-un context istoric şi politic diferit, apostolii preiau şi propovăduiesc concepţia asupra impozitului statal promovată de Iisus.

Concluzii. Dincolo de formele sale de manifestare, rolul conferit în concret şi percepţiile personale, în istoria societăţii umane principiul impozitului pare a fi etern. Întemeiat, la origine pe ideea de dar şi ofrandă, el exprima idealul de sacrificiu şi solidaritate. Devenit instrument de coeziune socială, el trebuie respectat de către toţi, ca semn al adevărului că Dumnezeu a ales omul să stăpânească pământul.

Problema este una universală, privind toate religiile şi toate ţările. Ea cunoaşte o conotaţie aparte în cazul creştinismului, cu atât mai mult cu cât valorile acestuia au contribuit major la structurarea valorilor pe care se fundamentează civilizaţia occidentală, în a cărei economie de piaţă impozitul joacă rolul unui pilon important.

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 1/2014

sursa: wolterskluwer.ro