Mediere Online Romania – MEDIEREA, alternativa la justitie.

 Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU  – Printre modelele de succes ale juristului contemporan se numără, fără îndoială, şi cel al experienţei concomitente a Şcolii şi Palatului de Justiţie, al cumulului de activităţi didactice şi de practician al dreptului, cel mai adesea, în privinţa ultimului, fiind vorba de avocat, dar uneori şi de magistrat. La prima vedere ar fi vorba de o fericită conjugare a preocupărilor teoretice cu cele de aplicare a dreptului, dar problema prezintă multiple implicaţii pentru actul de explicare, interpretare şi realizare a prescripţiilor legale.

Să amintim, mai întâi, vechea dispută, teoretică, dintre Şcoala superioară de drept şi Palatul de Justiţie, subsumată acestei teme a ipotezei dublei ipostaze a juristului.

Într-adevăr, pentru partizanii superiorităţii doctrinei, Şcolii îi revine misiunea de a păstra monopolul interpretării şi analizei unui drept de origine, înainte de toate legală, Palatul (redus la rolul de a secreta jurisprudenţă) mărginindu-se la a aplica regulile descrise de teoreticieni.

Această „ceartă” de poziţionare a supremaţiei ajunge treptat caducă, în condiţiile în care întreaga activitate de realizare a dreptului presupune o profesionalizare crescândă, iar cele două faţete ale juristului – de teoretician şi practician – devin adesea indispensabile ori, cel puţin, se intersectează în mare parte. Dar teama care mai persistă asupra succesului unei atari formule este legată, în bună parte, de măsura în care profesorul de drept aflat într-o asemenea situaţie mai poate fi purtătorul unei viziuni asupra dreptului străină de orice conflict de interese, păstrându-şi, în proporţii rezonabile, reflecţia olimpiană. Dintr-un început, e de remarcat faptul că separarea Şcolii şi Palatului trimite astăzi din ce în ce mai mult la o concepţie depăşită, în condițiile în care o metodă ştiinţifică, precum analiza substanţială nu este incompatibilă cu studiul „stării de fapt”, ceea ce e ştiut şi acceptat de mult, încă de la „şcoala ştiinţifică a dreptului”. Un demers ştiinţific post-modern în domeniul dreptului nu mai poate rămâne indiferent, ci, dimpotrivă, trebuie să se impregneze de implicaţiile conflictelor de interese care fac obiectul regulii de drept, spre o mai pertinentă evaluare a implicaţiilor sale. Se ajunge chiar a afirma că nu există o mai bună experienţă şi Şcoală de a trăi aceste conflicte de interese, decât o luare în calcul a efectelor acestora.

În definitiv, rigoarea unei metode ştiinţifice, care e necesară unui profesor, doctrinei nu este antinomică unei experienţe, pe viu a unui practician. Practica dreptului nu presupune, în mod necesar şi ca regulă, a cădea în subiectivism şi a se reduce la cazul particular, de speţă. Dimpotrivă, pregătirea teoretică înaltă şi experienţa adecvată devin faţete inseparabile, din ce în ce mai necesare ale statutului modelului de excelenţă al juristului post-modern.

Fără îndoială, şi în altă ordine de idei experienţa concomitentă a Şcolii şi a Palatului, ridică două întrebări fundamentale: ce aduce profesorul în planul jurisprudenţei şi ce învaţă practicianul de la expunerea teoretică (ex-cathedra)?

În privinţa primului aspect, este de remarcat că, de obicei, avocaţii nu iubesc prea mult pe profesorii de drept; asocierea cu o carieră didactică le scade din „complexul de inferioritate” şi, mai ales, le oferă un ascendent asupra colegilor, dar care reprezentând marea majoritate determină „opinia generală”.

Menirea profesorului (cercetătorului ştiinţific în sens larg teoreticianului) este în esenţă aceea de a face „operă doctrinală”, dar aceasta presupune nu izolare, ci dialog şi comunicare în sensul că el aduce practicii expertiza generală a sistemului juridic exprimată în fundamentele şi resorturile teoretice aferente. Ea poate fi utilă găsirii unei soluţii inedite unei probleme, cunoaşterea aprofundată a sistemului juridic, a esenţei, resorturilor ori logicii sale poate reprezenta preţioase mijloace de argumentare.

La rândul său, profesorul este mai puţin interesat de fapte şi le acordă o mai mică importanţă în domeniul său; totuşi o anumită practică ar fi plină de învăţăminte şi pentru el, relevându-i însemnătatea „faptului juridic” în viaţa dreptului. Desigur, în „citirea” dosarului atenţia sa se va îndrepta asupra dreptului pozitiv, de lege lata ori de lege ferenda, trădându-şi formaţia de „generalist” în materie. Fără îndoială, o atare analiză a dreptului pozitiv nu este apanajul exclusiv al omului de catedră; ea poate fi făcută şi de practicieni, dar aceasta nu e prima lor funcţie, ci mai ales una subsecventă.

Prin analiza deopotrivă generalistă şi expertă, aplicată adusă la un dosar complex, teoreticianul poate deschide calea unor soluţii inedite ori mai puţin evidente, întrucât erau încă inexplicate în practică, nemaiîntâlnite în jurisprudenţă şi chiar nedezbătute în literatura de specialitate.

În definitiv, practica cere uneori imaginaţie creatoare, intervenţia „forţelor creatoare ale dreptului”, şi nu de puţine ori îndrăzneală adecvată. Această îndrăzneală trebuie să fie însă una măsurată, trecută prin filtrul exegezei profunde şi a construcţiei rezonabile, cerinţe care nu pot fi asigurate decât de rigoarea şi cunoaşterea profesorului.

Să vedem acum, „în oglindă”, ce învaţă practica pe profesor. Din capul locului mi se pare că un cadru didactic care învaţă pe alţii dreptul fără nicio experienţă în profesiile juridice, este precum un profesor de chirurgie care nu a păşit niciodată în sala de operaţii şi nu a făcut deci nicio intervenţie medicală. Din această perspectivă, profesorul de drept, astfel spus doctrina, nu ar trebui să se ţină „deasupra conflictelor”? Nu s-ar presupune ca necesar să rămână independentă de orice conflict de interese, din raţiuni de imparţialitate dar, de asemenea, şi de obiectivitate? Desigur, independenţa reflecţiei rămâne de esenţa doctrinei. Dar, în realitate, aceste consideraţii chiar dacă aparent exagerează impactul doctrinei au o incidenţă asupra cumulului celor două activităţi juridice, nu în direcţia interzicerii sale, ci pentru a-i conferi sensul adevărat, binevenit şi a sublinia limitele aferente.

Cumulul este o şcoală a rezistenţei fizice şi morale şi proba de foc a unui jurist de performanţă. Din punct de vedere psihologic, profesorul avocat nu mai este aproape niciodată seren; în timp ce preocupările universitare asigură o existenţă relativ liniştită, prin refugiul în turnul de fildeş al savantului, lumea avocatului este cea a urgenţei şi stresului permanent. Dubla profesie înseamnă renunţarea la liniştea olimpiană a activităţii didactice şi găsirea echilibrului optim între catedră şi bară, cu posibilitatea de a rezulta o operă armonioasă, în care ideile teoretice rezultă nu numai din reflecţia pură, aferentă lecturii cărţilor, ci poartă în sine şi învăţămintele confruntării ideilor cu viaţa faptelor.

Aşadar, activitatea liberală absoarbe timpul necesar travaliului universitar, transformându-se într-o problemă de autolimitare şi de ponderări cuvenite. Buna gestionare a timpului joacă un rol decisiv în acest context.

Nu în ultimul rând însă unii denunţă o anumită mercantilizare a savoire-ului în practica profesorului de drept, fie că e vorba de consultanţă sau de activitate avocaţială propriu-zisă, la bară. Dar, astăzi, într-o lume mondializată şi cu o economie de piaţă omniprezentă, cunoaşterea (arta, tehnica) unui profesor de drept nu mai poate scăpa logicii cererii şi a ofertei ci, în anumite limite şi cu specificul propriu, se poate supune exigenţelor ei. Rămâne însă deschisă problema eventualului conflict de interese care poate interveni, de pildă, atunci când universitarul publică şi semnează, în această calitate, deci deasupra intereselor particulare, un articol privind o chestiune de drept care echivalează cu o consultaţie privată şi interesată ocultă şi este invocată la bară.

Totuşi, un remediu există şi pentru aceste cazuri: intervenţia eticii profesionale, care interzice publicarea de puncte de vedere vizând cauzele în care autorul lor are un interes privat, cu excepţia situaţiilor în care este vorba, în mod indiscutabil, de concluzii general acceptate.

Revenind la învăţămintele practicii pentru teoretician, punând profesorul în contact direct cu faptele, aceasta îi oferă o viziune vie şi concretă a dreptului. Regulile juridice sunt mulate pe acte şi conduite reale, mizele sunt concrete şi imediate şi se prezintă sub faţete multiple, adeseori surprinzătoare. Toate dificultăţile legate de punerea în aplicare a regulilor juridice se ridică astfel; în acest mod, universitarul care practică, precum ca practicianul care învaţă şi publică poate deveni martorul activ al jocului concret al legii.

Şi învăţământul, precum şi cercetarea ştiinţifică se hrănesc, în contrapartidă din această practică care creează o proximitate între profesor şi materia pe care o predă de la catedră, situaţie pe care am putea să o traducem printr-o cunoaştere aprofundată nu numai a regulii juridice, ci şi a semnificaţiilor, mizelor aflate în joc, receptarea lor de către corpusul social.

Practicarea unei profesii juridice oferă teoreticianului – universitar sau cercetător ştiinţific – o altă viziune asupra dreptului, una adesea puternic instrumentalizată de către subiectele de drept. Pentru universitarul care practică, simplul comentariu al unei hotărâri judecătoreşti nu mai este perceput cu aceiaşi consideraţie în măsura în care el ştie că argumentarea care e supusă judecătorului nu este întotdeauna consecinţa simplei aplicări a dreptului în speţa dată.

După cum, activitatea practicianului este departe de a fi superficială, contrar unei idei larg răspândite în rândul teoreticienilor şi chiar dacă acţionează pentru a coborî semnificaţiile regulii generale la datele cazului concret.

În concluzie, Şcoala şi Palatul sunt complementare, în practică se hrănesc şi-şi potenţializează virtuţile reciproc.

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 9/2014.

sursa: wolterskluwer.ro