Mediere Online Romania – MEDIEREA, alternativa la justitie.

Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

CEDO, hotărârea din 14 martie 2013 în cauza nr. 26118/2010

La 28 august 2008, cu ocazia deplasării preşedintelui francez la Laval, petentul a ieşit în calea coloanei oficiale cu o mică pancartă pe care scria „casse-toi, pov’con” (dispari, idiot ordinar). Să ne amintim că acelaşi preşedinte a folosit aceleaşi cuvinte, cu câteva luni înainte, cu ocazia unui salon de agricultură, răspunzând unui vizitator care a refuzat să-i strângă mâna. Urmărit penal pentru ofensă adusă preşedintelui, infracţiune prevăzută şi sancţionată la art. 26 al Legii din 29 iulie 1881 privind libertatea presei, acesta a fost condamnat la data de 6 noiembrie 2008 la plata unei amenzi de 30 de euro, cu suspendarea executării pedepsei (!), tribunalul de mare instanţă din Laval motivând soluţia prin faptul că „deşi inculpatul nu a avut intenţia de a jigni, ci doar de a da o lecţie indirectă de politeţe, acesta a omis să completeze expresia «casse-toi, pov’con» cu o formulă de gen «aşa ceva nu se spune în public»; din contră, reproducând literalmente fraza, acesta nu poate motiva în mod valabil faptul că nu a avut intenţia de a jigni”. Curtea de Apel din Angers a menţinut soluţia, sprijinindu-se pe motivarea primei instanţe. În fine, la 27 octombrie 2009, Curtea de casaţie franceză a respins recursul petentului ca „absolut neîntemeiat”.

În faţa Curţii europene a drepturilor omului, petentul a invocat o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului. În hotărârea sa, Curtea a arătat că această condamnare constituie „o ingerinţă a autorităţilor publice” asupra acestui drept, legitimă numai în temeiul par. 2 al art. 10. Curtea a mai arătat că o atare ingerinţă este prevăzută de lege în mod expres (art. 23 şi art. 26 ale Legii din 29 iulie 1881) şi că urmăreşte un scop legitim, respectiv ocrotirea reputaţiei unei persoane. Aceasta se impune a fi analizată în condiţiile în care este „necesară într-o societate democratică”. Astfel, Curtea a arătat, în această privinţă, că expresia reprodusă pe pancartă „literalmente jignitoare la adresa preşedintelui republicii”, trebuie totuşi „analizată în contextul general al cauzei, în special în ceea ce priveşte calitatea destinatarului său, calitatea petentului, de forma şi de contextul în care aceasta a fost rostită iniţial şi apoi repetată”.

Curtea a observat încă de la început, fapt regretabil din punct de vedere juridic, că, în speţă, nu este cazul să se invoce conformitatea cu conţinutul Convenţiei a încadrării penale reţinute, „considerată ca având un caracter exagerat, în condiţiile în care nu produce nici un efect particular şi nici nu oferă nici un privilegiu şefului statului faţă de dreptul de a se informa şi de a-şi exprima opinia asupra acestui subiect”. Cu toate acestea, se punea problema de a şti dacă restricţionarea libertăţii de exprimare ar putea fi armonizată cu interesul discuţiilor libere asupra chestiunilor de interes general. În acest context, Curtea apreciază că obiectul cauzei nu vizează nici viaţa privată sau onoarea preşedintelui, nici un atac la persoană absolut gratuit, ci reprezintă o critică de natură politică, fapt ce reiese mai ales din calitatea petentului, de militant şi fost ales local. Or, după cum se ştie, în ceea ce priveşte discursul şi dezbaterea politică asupra problemelor de interes general, libertatea de exprimare are cea mai mare importanţă, iar limitele admise ale criticii sunt mult mai extinse în privinţa unui om politic, vizat în această calitate. Modalitatea de exprimare utilizată – impertinenţa satirică, fiind vorba de reluare unei formule vulgare utilizată de preşedintele însuşi, puternic mediatizată apoi reluată şi comentată în manieră umoristică – obliga la o analiză mult mai serioasă a legitimităţii ingerinţei, satira fiind „o formă de exprimare artistică şi de comentariu social care, prin exagerarea şi deformarea realităţii, prin care se caracterizează, are un scop provocator şi agitator” (a se vedea şi hotărârea CEDO din 21 februarie 2012 nr. în cauza nr. 32131/08,Tusalp c. Turcia).

Punându-se accentul mai ales pe efectul potenţial de intimidare al sancţiunii penale asupra intervenţiilor de tip satiric asupra subiectelor sociale, în special celor care contribuie la dezbaterea liberă a chestiunilor de interes general, Curtea încheie, după ce a apreciat interesul condamnării pronunţate în cauză şi efectul său asupra situaţiei petentului, apreciind că recurgerea la o sancţiune penală a fost disproporţionată cu scopul vizat, aceasta nefiind necesară într-o societate democratică.

Această hotărâre confirmă, încă o dată, dreptul la satiră în contextul discursului asupra unor chestiuni de interes public, dar nu lămureşte problema conformităţii cu convenţia CEDO a art. 26 din Legea din 29 iulie 1881, temeiul legal al cauzei. Legalitatea unei asemenea incriminări poate fi pusă la îndoială, în condiţiile în care aceasta este „succesoarea” crimei de lezmajestate din vechiul drept francez al regalităţii, căzută în desuetudine timp de trei decenii, până când a fost resuscitată în 2008; şi aceasta numai datorită analogiei cu o altă reglementare, deja abrogată, privind ofensa adusă unui şef de stat străin, prevăzută iniţial de art. 36 din legea privind libertatea presei, abrogat prin Legea din 9 martie 2004, pe motivul incompatibilităţii sale cu art. 6 şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului (a se vedea şi hotărârea CEDO din 25 iunie 2002, în cauza nr. 51279/99, Colombani c. Franţa). La fel ca şi aceasta din urmă, sancţionarea ofensei aduse preşedintelui nu constituie singurul mijloc de a ocroti onoarea şi demnitatea instituţiei şefului statului, care să şi permită autorului său să beneficieze de exceptio veritas. Astfel, mutatis mutandis, abrogarea art. 36 trebuie să ducă la abrogarea art. 26

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 12/2013

sursa: wolterskluwer.ro